Calcularea binelui pentru copiii mei

Cineva mi-a trimis textul de mai jos după ce a crezut că am scris că românii muncesc puțin, încet și prost, fără cap. Și mi-a amintit de numeroasele alte dăți în care scriam că goana asta bezmetică și fără oprire după performanță, rezultate cu orice preț, te termină fizic și psihic, te dezumanizează, și adesea îți ruinează viața cu totul. Adică exact pe dos, și mă soma să-i spun ce cred cu adevărat, când am zis drept și când am minciunit.

Ar fi putut găsi răspunsul chiar în textele mele, dacă le-ar fi citit până la capăt sau dacă ar fi făcut puțin efort să facă legătura între paragrafe. Dar îi fac o sinteză și aici: nu puteți avea și bani mulți și volum „normal” de muncă, un ritm „uman” de lucru. Pentru salariile și la banii pe care-mi spuneți de o sută de ori pe zi că îi vreți, trebuie să munciți mai mult, mai rapid, mai bine și cu (incomparabil) mai mult cap pus la contribuție. Dar eu nu fac asta, și nici pentru copiii mei nu aș vrea un astfel de viitor. Cu ce am văzut și ce am înțeles eu o viață întreagă, cred că binele pentru ei este să aibă un volum „normal” de muncă, un ritm „uman” de lucru. Rămâne doar să-i conving că se poate trăi bine și cu salarii și venituri „normale”…

*

Societatea performanței

Subtitlu: Eul ca spectacol, viața ca CV

Introducere: Omul performant – o specie nouă

„Nu mai trăim pentru a înțelege lumea. Trăim pentru a fi evaluați în ea.”

Într-o eră în care algoritmii scanează fiecare acțiune, performanța nu mai este un mijloc, ci un scop în sine. Timpul nu mai este trăit, ci investit. Eul nu mai este descoperit, ci produs, editat, monetizat. Ceea ce era odinioară intimitate a devenit conținut. Ce era existență a devenit profil.

Capitolul I – LinkedIn ontologic: ești ceea ce performezi

Pe rețelele sociale profesionale, nu mai contează ce faci, ci cum o împachetezi. Performanța devine un teatru narativ. Nu există eșec – doar „lecții valoroase”. Nu există stagnare – doar „perioade de pivotare”. Omul performant este mereu în mișcare, chiar și când stă pe loc.

Capitolul II – Burnout-ul ca formă de glorie tăcută

„Odihna e pentru cei slabi. Epuizarea e pentru cei care contează.”

Societatea performanței nu tolerează pauza. Să nu faci nimic e indecent. Timpul liber trebuie justificat ca „reîncărcare pentru eficiență”. Astfel, burnout-ul nu e văzut ca semn de dezechilibru, ci ca medalie. Ca dovadă că ai dat totul — pentru sistem, nu pentru tine.

Capitolul III – Dopamina algoritmică

Fiecare like, share sau view declanșează o mini-recompensă neurală. Rețelele ne învață să ne evaluăm valoarea prin interacțiuni. Într-o lume în care validarea e digitală, emoțiile devin date, iar stima de sine, un grafic.

Capitolul IV – Eul ca brand personal

Viața devine o campanie de PR. Cine nu are o strategie de branding personal, riscă să fie invizibil. Nu mai trăim pentru a simți, ci pentru a produce impresie. Nu mai scriem jurnale, ci postări optimizate. Nu mai avem prieteni, ci audiențe.

Capitolul V – Productivitate fără scop

„Productivitatea a devenit o religie fără Dumnezeu.”

Să fii ocupat a devenit o virtute. Dar ocupat cu ce? Oboseala e acceptabilă, dar dezorientarea, nu. Totul trebuie să fie „util”, „profitabil”, „scalabil”. Astfel, devenim mașini care produc conținut despre cât de bine funcționează ca mașini.

Capitolul VI – Moartea intimității

Într-o cultură care cere constant „transparență” și „autenticitate”, nu mai există spațiu pentru vulnerabilitate reală. Intimitatea e convertită în storytelling. Tristețea e monetizată. Trauma devine material de engagement.

Capitolul VII – Etica slăbiciunii

Cum ieșim din această buclă? Nu printr-o altă formă de performanță — aceea a criticii permanente. Ci prin refuzul productivității ca scop. Prin cultivarea unei lente reumanizări: prietenie, inactivitate, prezență. Prin dreptul de a fi ineficient.

„Într-o lume care te vrea performant, a fi slab e un act de rezistență.”

Concluzie: CV-ul ca formă de viață

Societatea performanței este dictatura zâmbitoare a eficienței. Nu mai suntem evaluați pentru ce suntem, ci pentru cât de bine ne prezentăm ca produs. În fața acestui sistem, poate singura formă de eliberare este renunțarea la luptă — nu ca resemnare, ci ca reumanizare.